Poveste de iarnă

de Shakespeare Traducere: Ion Vinea Adaptare: Irina Alexandra Banea Regia și scenografia: Irina Banea Spectacol Master Actorie, anul I, prezentat în parteneriat cu U.N.A.T.C. „I. L. Caragiale” Distribuția: Maria Acsani: Hermiona, regina lui Leontes, Mopsa Radu Daniel Carp: Leontes, regele Siciliei Vlad Ștefan Ciubotaru: Polixenes, regele Boemiei Nicolae Drăgulin: Timpul, Păstorul Constantin Grigorescu: Camillo, lord sicilian Valeriu Ilisie: Mamilius, tânăr prinț al Siciliei, Florizel, prințul Boemiei Rafira Ionel: Perdita, fata lui Leontes și a Hermionei, Emilia, doamna de onoare a Hermionei Vlad Jora: Clovnul, Întâiul Senior Diana Lantoș: Paulina, soția lui Antigonus; Dorcas Silviu Lupescu: Antigonus, lord sicilian; Autolycus Gloria Radu: Paulina, soția lui Antigonus „Poveste de iarnă” de William Shakespeare provoacă optimismul și răstoarnă concluzia de închidere temporală din „Macbeth”: „Ce-i făcut, e bun făcut.” (Actul V, Scena 1). Shakespeare face exact ceea ce ne este imposibil să facem în realitate: oprește istoria precum apa de la robinet și ne transpune în orice alt moment decât cel prezent. De data aceasta, Timpul se lasă întors spre iertarea finală. Dar poate fi iertare la final și timpul petrecut în ispășire să aline rana provocată? Orbit de gelozia născută din frica de a pierde un prezent etern frumos, regele Siciliei – Leontes, își dinamitează propria situație și pe a celor apropiați: își acuză pe nedrept soția, Hermiona, de trădare cu cel mai bun prieten al lui, Polixenes, regele Boemiei, crezând că are dovada clară, Hermiona urmând să nască un copil de care este sigur că nu-i aparține. La începutul piesei, Mamilius, tânărul prinț, fiul lui Leontes, spune ca o premoniție că poveștile de iarnă sunt triste și pline de întâmplări ciudate. Leontes însuși va stârni întâmplări ciudate, prin aruncarea Hermionei în închisoare, unde o va naște pe Perdita, prin amenințarea lui Polixenes și a celui care îi este aproape, Camillo, iar ulterior, prin alungarea în sălbăticie a nou-născutei și a celui care l-a slujit, Antigonus. Concluziile către care acțiunile lui se îndreaptă sunt doar negative: Mamilius moare, Hermiona moare, Perdita este sortită pieirii. Din nou: cât de definitive rămân aceste concluzii? Trec însă șaisprezece ani și personajele sunt salvate de la un destin croit din nebunie: Perdita și Florizel, fiul lui Polixenes, se îndrăgostesc. A doua parte a piesei este o comedie în care personajele nu mai trăiesc într-un absolutism moral: Perdita înțelege că iubirea are nuanțe, iar Clovnul și Autolycus trăiesc doar într-o plăcere de moment. În spatele acestei comedii, un rege va continua să străbată drumul nocturn al conștiinței sale, orb la el însuși până la revelația finală, orchestrată încă de la început de către Paulina. Finalul este o deschidere înapoi, o întoarcere în sine care poate lăsa loc revelației celuilalt. Irina Alexandra Banea, regizor